SALUT! EU SUNT OCHIOASA CREATIVĂ

SUNT PRIMUL PAS CĂTRE AUTENTIC

Sunt despre a învăța să fiu

Mult timp am cărat după mine cocoașe imense. Pe una o chema „sunt puternică, pot, nu există să nu pot, dacă nu pot, oamenii nu mai au nevoie de mine, deci nu mă iubesc”. Pe alta o chema „tot ce fac trebuie să fie perfect. Eu trebuie să fiu perfectă. Când greșesc oamenii mă resping, mă abandonează și nu știu să duc asta altfel decât prin a mă abandona eu însămi”. Și au tot fost cocoașe de dus, niciuna ale mele.

Ochioasă fericită

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre a fi cu tine în liniște

Credeam că a face multe lucruri, că a nu te odihni, că a trage de tine, că a nu avea liniște și odihnă e bine. Credeam că așa trebuie. Credeam în „Mă odihnesc când mor”. De fapt, internalizasem bine asta și nu mai reușeam să mă opresc. Fie nu mă opream din a face, fie nu mă opream din a oferi altora, fie nu mă opream din a mă învârti în capul meu, până când depresia sau vreo boală mă oprea. Era extenuant să fiu eu însămi iar acum, scriind asta parcă nu îmi vine să cred că eu eram acea Iulia.

 

Nu mai reușesc să mă identific cu acel om, dornic de a face, de a demonstra, de a arăta ce poate, cât de mult poate, cât de mult poate duce, chiar dacă suferă. Nu puteam observa atunci cât îmi sacrificam existența pentru niște presiuni ce nici măcar nu îmi aparțineau. Cert este că mi s-a părut firesc să tot car cocoașele acestea. Până când micile depresii și anxietăți, ce erau cocoașele mele interioare, s-au adunat și au spus: „STOP! Până aici ai fost cine ai învățat să fii. De aici e timpul să înveți să fii cine ești, cu adevărat!” 


Sigur, acum, după șase ani de psihoterapie pot găsi asta ca un sens, ca un fir narativ al poveștii mele. De altfel, mă ajută să dau un sens experiențelor de viață, cu atât mai mult acelora dureroase. Atunci, era doar dureros. Depresia era accentuată. Nu reușeam să ies din „Sunt o ratată. Trăiesc degeaba. Trece viața pe lângă mine. Mi-e scârbă de mine!” Și ușor-ușor, toate anxietățile mele peste care treceam, sub deviza „eu pot orice, pe mine nu mă pune nimic la pământ, nu mă dărâmă nimic” se adunau ca mercurul, într-o anxietate, mare, generalizată. Eram într-un burnout profund. Și mental, și fizic, și mai ales emoțional. Nu mai dormeam și dacă dormeam ațipeam 10 minute și apoi mă trezeam panicată, ca și cum cineva încerca să mă omoare, să mă strângă de gât. Trăiam cu senzația că voi păți ceva grav. Că sunt urmărită mereu. 


Cumulate cu depresia, rar reușeam să ies din casă, să caut apropiere, conexiune. De altfel, mă temeam de oameni. Și de mine. Și de viață. Și de moarte. Și totuși, mintea mea, căreia îi sunt tare recunoscătoare că nu m-a lăsat să trăiesc amorțită, chircită, în mine, m-a zgâlțâit. Și atunci am început terapia. E greu de crezut că ochioasa aceasta veselă, tihnită, eram eu. Și, da, în acest cadru pe care l-am surprins cu atâta drag începusem să mă întorc către mine. Trecuse deja un an și ceva, poate trecuseră doi, de la „marele cutremur”, cum îi spun eu. Și reușeam să îmi aduc aminte că sunt valoroasă, că lumile mele interioare sunt minunate, că iubesc să desenez și să scriu. 


M-a ajutat și terapeutul pe patru picioare, câinele meu, pe care l-am desenat aici, cu mine. Câinele pe care mi l-am dorit de copil. Viața pe care mi-am dorit-o de copil: să fiu liberă să visez și să trăiesc din visele mele. Din desen și din scris. Mă speria asta și încă tinde să mă blocheze uneori: „Cu ce drept să fac eu asta?” dar știu că altfel m-aș irosi. Și atunci, deși mă simt împotmolită mai fac câțiva pași către mine și către a-mi aduce universurile interioare în exterior. Însă de data asta în tihnă, știind când să mă odihnesc, știind cât pot să fac. Și asta nu este deloc puțin lucru pentru un om care a crezut că viața trebuie trăită sub presiune de a face, și nu cu bucurie de a fi.

Poți avea și tu o ilustrație personalizată