SALUT! EU SUNT OCHIOASA CU TRISTEȚE

EU SUNT DESPRE DOLIU

Despre pierdere și negru

Am pictat această ochioasă într-o perioadă când o prietenă de-ale mele își pierdea tatăl. Între timp ea nu îmi mai este apropiată, pentru că viața ne-a așezat altfel, dar atunci, atunci când era îndurerată, am simțit să îi desenez această ochioasă.

Ochioasă cu durere

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre durerea ce pulverizează

În perioada când prietenea mea aștepta moartea tatălui său, grav bolnav, am simțit să schițez ceva despre durerea ei, ce ajungea la mine. Durerea fiicei ce își pierde tatăl. Durerea fiicei ce își ajută tatăl dar asistă la moartea sa. Durerea fiicei ce știe că tatăl său urmează să dispară pentru totdeauna dar rămâne agățată între pierdere și a merge mai departe. Poate de aceea am și simțit nevoia de a adăuga un nimb de lumină în jurul ei. Am crezut că avea nevoie de puțină lumină, să o călăuzească. 


Nu îmi era deloc străină durerea aceasta puternică. Nu îmi era străin sentimentul de vinovăție că, oricât de multe ai făcut pentru ca un părinte să fie sănătos, el poate muri. Cu câțiva ani înainte de tragedia prietenei mele, tatăl meu părea că își termină drumul aici. Eram atunci sigură că nu îl voi mai vedea. Că nu am apucat să învăț să îl iubesc, să ne fi apropiat, să ne fi cunoscut. Că nu mi-a stat în putere să îl salvez. Că sunt prea mică în a-l ține în viață. Vedeam la prietena mea de atunci aceleași goluri dureroase. 


Vedeam dorința mai mare decât ea și decât el de a-l salva, de a-l face bine, de a găsi un leac, un miracol, ceva care să îl mai țină aici. Știam cum se simte zbaterea aceasta. Vedeam dorința de a mai avea zile alături de tatăl său, modelul ei de bărbat puternic. Știam cum se simte rana aceasta. Vedeam tristețea, doliul de a vedea cum parcursul tatălui său alături de ea, alături de familia lor se termina și o dată cu el dispărea orice posibilitate de a mai construi ceva, de a mai descoperi noi motive de a-l iubi și a-l înțelege. 


Știam cum se simte neputința asta de a mai vrea zile pentru cineva iubit și totuși de a privi imobilă, blocată cum este posibil ca acele zile să nu mai fie. Vedeam la ea amestecul de zbatere ca tatăl său să rămână lângă ea și resemnarea dureroasă în fața neputinței de a opri moartea. Vedeam la ea toate acestea și se reaprinsese în mine durerea nevindecată din anii trecuți. Durerea aceea că atunci când un părinte, că atunci când unul dintre cei ce ți-au dat viață se duce, pierzi ceva din tine și ești tu însuți mai aproape de moarte și de ideea că ești muritor. 


Aveam să simt asta și în raport cu mama, peste ani, dar șansa mea a fost că eu am mai avut zile alături de părinții mei, zile să reconstruiesc iubirea cu ei. Prietena mea, nu. Atunci ea era copleșită de negru. O consuma. O contamina. O cuprindea. Și totuși, deși pășea alături de jumătate din ceea ce cândva fusese universul ei, pe ultimul său drum, avea și un dram de lumină. 

Poți avea și tu o ilustrație personalizată