SALUT! EU SUNT OCHIOASA DORNICĂ DE IUBIRE

PORT IUBIRE DAR MĂ TEM

Și învăț să mă apropii

Această ochioasă a fost pictată cu gândul la o bună prietenă. I-am oferit-o cadou și m-am bucurat că i-a plăcut. Și asta pentru că mă temeam că nu o va aprecia sau că o va respinge și asta, pentru mine, se traducea atunci în respingerea mea pentru că și eu, ca și ea, conțineam iubire dar mă temeam să mă apropii ca mine, ca reala eu.

Ochioasa Cristina

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre Curajul de Viață

Pe ea, pe prietena căreia i-am desenat ochioasa aceasta am cunoscut-o acum mulți ani. Nu mai știu câți. Ușor-ușor ne-am apropiat. Acum îmi dau seama că apropierea s-a făcut treptat, căci amândouă eram rănite iar rănile erau similare. Teama de viață, de bucurie, de iubire, teama de respingere, teama de a nu ne lăsa să fim văzute pe bune, așa cum suntem, acestea ne „uneau”. Mă bucur că am reușit să facem pași mici către relația pe care o avem acum și mă bucur că, deși mă temeam să îi ofer un astfel de cadou am făcut-o.

Așa am văzut-o eu atunci pe ea. Cu o incredibilă lumină interioară, cu o mare căldură și cu multă iubire de oameni, însă, cu multe nesiguranțe de a-și asuma și tot ce înseamnă lumina ei. Știam bine cum se simte asta: să înveți de copil cât de nevaloros ești, să se  așeze pe umerii tăi un fel responsabilizare cu bună-starea emoțională a familie, să se așeze pe umerii tăi și fiecare critică, judecată, respingere, așa încât ajungi chiar să crezi că „ești un om rău” sau cu puține de oferit. Când, de fapt, ai atâta lumină!

De la ea am văzut bine ce conțineam și eu. De altfel, de aceea și desenez aceste ochioase, pentru că văzând anumite lucruri în oameni îmi dau seama ce anume reflectă ei în mine și cum anume conțin și eu aceeași umbră sau suferință. Ea m-a ajutat să văd cât mă pierdeam încă în oameni. Cât, încă îmi doream mai mult să îmi salvez părinții de viața lor „nefericită” (așa cum ajungea la mine acest mesaj), cât de mult pot renunța la mine doar ca alții să fie mulțumiți.

La ea am văzut și rănile mele de respingere a tot ce e bun și tot ce e rău în mine. Dar la ea am văzut și văd și pașii către vindecare. Pașii către iubiri. Pașii către viață. Pașii către apropiere, fie și mai timidă sau mai temătoare. Pașii către mine, fie și cu dezlipirea de ceea ce credeam eu că vor părinții mei, sau, chiar de ceea ce vor ei dar nu reprezintă nevoile mele. La ea am văzut cât mă prindeau, încă, în furtuni dramele altora. Și alături de ea, ca alături de celelalte prietene ale mele, am învățat să iubesc oamenii diferit, pentru tot ce conțin ei, fie distinct de mine, fără să mai simt că asta înseamnă respingerea mea sau abandonul de mine.

Poți avea și tu o ilustrație personalizată