Salut! Eu sunt ochioasa-explozie

Eu mă ascund în mine

În lumile create de mine

Începusem această Ochioasă acum câțiva ani. O parte din fundal era desenată. Părul de asemenea era făcut. Rămăsese partea acoperită de negru fără niciun detaliu. Ochii erau și ei goi. Am lăsat-o undeva. Mă blocasem la ea. Îmi părea că ar fi despre depresie și despre anxietate. Și era, dar era mai profund de atât. Era despre miezul depresiei mele. Era despre rădăcina anxietăților mele. Era, în același timp despre cum am învățat să supraviețuiesc, în lumile mele interioare, fugind de oameni, de viață, de mine, de tot ce pot să trăiesc. Nu aveam cum să o desenez atunci când am început-o. Atunci eram încă ascunsă. Atunci nu trăiam cu totul. Atunci mă ascundeam în lumile mele. Acum le tot renasc, le tot adaug lumină.

Ochioasă Explozi

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre rușine și vinovăție

De rușine și de vinovăție am fugit cât am putut până acum doi ani. Când se declanșau ele totul amorțea în mine. Din tot ceea ce altfel simțeam intens, deodată nu mai simțeam nimic. Atât de bine erau ascunse și mascate. Atât de bine învățasem eu să le poleiesc, să le pictez frumos. Atât de bine învățasem să fug în cotloanele minții mele ca să nu le mai simt. Erau mai mult decât emoții. Erau despre ființa mea. Erau și sunt despre cine sunt eu ca om. Așa credeam. Așa încă tind să cred când se declanșează și mă acoperă cu pământ, cu negru, cu Găuri Negre din spațiu. 

De fapt, așa am vrut să se și numească această Ochioasă prima dată: Ochioasa-Gaură Neagră. Așa cum stelele se prăbușesc în ele sub efectul gravitației când forța lor interioară nu le mai permite să rămână în stadiul în care erau și așa cum din găurile negre nu iese lumina, așa m-am simțit eu sub presiunea rușinii. Am simțit că m-am prăbușit în mine, că am făcut implozie, că m-am pulverizat și am ascuns tot ce era luminos. Am ascuns, însă și tot ce era negru. Am ascuns tot ce mă făcea o stea. M-am ascuns pe mine, căci nu simțeam că am loc să fiu, să strălucesc. 

Deveneam tot mai puternică. Din frica de a simți rușinea cu cât sunt de imperfectă, de respinsă, de insuficientă, de greșită, deveneam tot mai capabilă, tot mai perfectă. Dacă rana mea spunea „ești defectă, orice ai face nu e suficient, felul tău de a fi nu este bun, cum trebuie, cum este normal, simți prea mult”, ei bine, mecanismul meu de apărare spunea „ascunde tot ce simți și nu e bine primit! Ascunde frica, tristețea, rușinea, dezgustul, neîncrederea, nesiguranța, furia. Ascunde și bucuria, și entuziasmul tău de a fi, nici ele nu sunt bine primite! Fii cum ți se cere și nu vei fi exclusă și vei fi iubită și te vei simți în siguranță.” 

Aici am fost mai degrabă ca o supernovă, dacă e să continui analogia cu moartea și renașterea obiectelor cerești. Totul se prăbușise în mine și totul explodase, creând altceva. Sub impactul rușinii și al vinovăției de a nu fi fost nicicând cum trebuia prin esența mea, de a nu fi reușit niciodată să ating ceea ce mi se cerea și Doamne, cât am încercat, am construit acest scut de putere, de „nimic nu mă atinge”, de „eu sunt bine orice ar fi!” de „dacă sunt perfectă și fac tot ce se dorește și simt cum se dorește și gândesc cum se dorește va fi bine”. Din păcate ce se dorea era sinonim cu renunțarea la mine. Așa că am mascat rușinea de a fi fost nedorită și insuficientă ca mine însămi cu puterea. Aveam, însă, nevoie să îmi păstrez sensibilitatea, fragilitatea, dorința de explorare și de conectare. Așa că le-am păstrat sub forma desenului și a scrisului. 

Cu timpul, nici eu nu am avut suficientă forță cât să rămân o stea întreagă. M-am prăbușit. După mulți ani de terapie am reușit să ating profunzimile rușinii și ale vinovăției de a nu fi reușit să fiu cum era necesar cândva. Încă e greu. Încă am momente când mă ascund în tot ce este negru. Doar că acum am mare grijă și iubire pentru mine. Și pentru mine, aceea care a fost nevoită să mimeze alt fel de a fi. Și pentru mine cea vulnerabilă, și cea puternică, și cea sensibilă, și cea temătoare, și cea liniștită și ascunsă, și cea explozivă. 

De aceea cred că am putut picta această Ochioasă acum. Acum am putut colora negrul și am putut așeza noi Universuri pe lângă cele vechi în ochii ei. Acum am putut să îi dau voie să nască alte și alte stele și galaxii. Acum Gaura Neagră nu îmi mai fură energia și lumina, nu îmi mai distorsionează realitatea. Acum este izvor de energie, viață și lumină. Un izvor de care am mare grijă să nu sece. 

Poți avea și tu o ilustrație personalizată