Salut! Eu sunt ochioasa PITITĂ

Eu am LUMEA MEA

În care mă refugiez și mă descopăr

Mama, nici nu știu cum să încep această scrisoare. M-am temut să nu te rănesc în vreun fel prin modul în care te-am văzut eu: retrasă, timidă, ascunsă, neîncrezătoare în tine și în oameni. Apoi mi-am adus aminte că dacă vreau să fac un desen onest despre tine, e necesar să ies din rolul de fiică de-a ta. Aici a fost și provocarea acestei Ochioase Pitite.

17 Ochioasa Pitită

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre lumi interioare

Cum o văd eu pe mama, dincolo de a fi mama mea? Așa am început să desenez această Ochioasă, revenind de fiecare dată la această întrebare: cine e mama dincolo de acest rol de mamă pentru mine? Știu că întotdeauna a preferat lumea din interior și lumea de acasă, nu pe aceea de afară. Știu că și-a găsit liniștea în cărți, în timpul cu ea și cu mine, în momentele sale de retragere între zidurile ei. Și-apoi? Apoi ce mai știu despre ea și cum aș vrea să o așez în această Ochioasă?

Iar m-am temut și m-am simțit neîncrezătoare sau poate am gândit că nu mi s-ar cuveni să spun astfel povestea ei. Iar m-am întors la separarea de rolul de fiică. Și apoi mi-am dat seama că rolul meu de fiică a ei și al său de mamă a mea nu dispar. Și e minunat să fie astfel. Și că ar fi ireal să nu așez ce am văzut eu în ea, cu totul.

Am văzut sensibilitate. Multă. Atât de multă încât uneori a ales să dispară în sine. Atunci mi-aș fi dorit să o cunosc mai bine, să ajungă la ea cât este de iubită și de ocrotită. Bănuiam că am reușit asta. Și apoi mi-a zis într-o zi, chiar de curând, că eu am știut să o iubesc cum a avut nevoie și că eu am iubit-o cel mai mult. Cum era să nu o iubesc? În ochii ei găseam duioșie, detașarea care mie îmi lipsea, căldură, chef de joacă și multe povești.

Cu ea am luat parcurile la pas. Cu ea am adunat ghinde, castane și am bătut pomii să vină primăvara. Acum mi-aș fi dorit să nu îi fi bătut. Dar așa a fost atunci. Cu ea am cules bănuți și am mers la lei. Cu ea am învățat magia poveștilor, a jocului, a timpului petrecut împreună, a desenului. De la ea am aflat iar și iar cât sunt de valoroasă prin cine sunt: Mama, îmi pare rău că nu am știut să te cred până de curând. Și, de fapt, mai mult, îmi pare rău că, oricât am încercat, ea nu s-a văzut pe sine valoroasă, nu așa cum o vedeam eu. Sau poate îmi pare rău că nu am învățat prin ea cât sunt de prețioasă. Sper că lumile pe care i le-am așezat în ochi să îi arate cât este de prețioasă ca om, pentru mine. Simbolurile acestor lumi… despre ele nu spun prea multe, ci o voi lăsa pe ea să le descopere.

Cert este că de aceea i-am spus „Ochioasa Pitită”. Deși am văzut mereu în ea toate lumile pe care i le-am așezat cu migală și drag în ochi, am văzut și această teamă de a fi ea însăși, de a se iubi pe sine, de a se vedea ea pe sine valoroasă, de a se arăta cu totul. Mi-am dorit atunci, cândva, să se fi văzut și ea astfel. Și, uneori, prinsă de acest gând arzător știu că i-am purtat războaiele, i-am fost străjer și mai ales, am copleșit-o cu dragostea mea. O făceam tocmai de aceea: să nu simtă niciodată că este nevaloroasă, neiubită, singură. 

Acum dorința aceea s-a așezat, căci am dobândit eu însămi alte și alte roluri. Mă bucur, însă, că în aceste roluri din prezent, ne putem fi aproape cu o iubire mai așezată. Constat că scriu, totuși, cu ușurință acest răvaș. Ceea ce îmi spune că am încredere în mama să mă audă și să mă înțeleagă și că între noi e suficientă siguranță și deschidere.

Sunt atât de recunoscătoare că ne-am rămas aproape, că îmi este mamă, încât nu aș ști cum să spun decât așa: mama, promit să te onorez onorându-mă pe mine. Pentru toate felurile în care noi două ne-am redescoperit și ne-am reapropiat de-a lungul a peste 37 de ani îți mulțumesc.

Poți avea și tu o ilustrație personalizată