SALUT! EU SUNT OCHIOASA TEMĂTOARE

EU SUNT DESPRE MĂȘTILE PE CARE LE PORT

Pentru a nu fi respinsă

Când am pornit să pictez această ochioasă credeam că sunt cu gândul la una dintre prietenele mele. Mă gândeam de fapt la mine. Simțeam despre mine, gândeam despre mine, însă, de frică, proiectam în ea ceea ce simțeam. Simțeam că ea, prietena mea din interior proiectată în exterior, nu se arată așa cum este ea. Că poartă măști ca din sticlă colorată.

Ochioasa cu măști

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre cioburi colorate

Am crezut mult timp despre mine că este sănătos să văd binele din oameni și să rămân aproape de oamenii ce mă rănesc, tocmai pentru că vedeam acel bine al lor, acel potențial al lor de a iubi. Așa eram eu și prin temperament dar și prin ce trăisem cândva. Și credeam că această speranță nu poate fi ceva rău. Îmi construisem, pare-mi-se, cine știe de când, niște ochelari din cioburi din sticlă colorată. Priveam prin ei și lumea îmi părea mai frumoasă, mai vie. Însă, fără să îmi dau seama, când lumea frumoasă mă respingea iar și iar, ochelarii începeau să se fisureze. Lumea rămânea frumoasă doar că eu mă transformam în interiorul meu în cea mai urâtă creatură. „Sunt un om oribil și de aceea nu primesc iubire! Ceilalți sunt minunați, eu sunt problema și eu trebuie să mă ofer lor sau mai bine, să dispar de rușine și vinovăție când nu mai pot da.”

Cu fiecare respingere, ochelarii mei frumoși și colorați se spărgeau și îmi înțepau ochii. Ce folos să îi port?! Învățasem demult să îi fac parte din mine, căci altfel nu puteam. Nu puteam să văd că, demult, alesesem să poleiesc cu nestemate colorate lumea mea exterioară. Eram micuță și ei, oamenii mari de lângă mine erau perfecți, așa îi vedeam. Erau zei. Eu, cu fiecare mică sau respingere scriam în mine că sunt o creatură urâtă și că e vina mea pentru clipele când ei sunt imperfecți. Căci eu prin felul meu greșit de a fi le stric lor poleiala. Sticla colorată din care eram și eu construită se tot spărgea. Iar eu foloseam cioburile acestea drept măști.

Masca omului care ajută, ca cei din jur să aibă nevoie de el. Masca omului care rămâne lângă cei care o rănesc, în speranța că iubirea sa va vindeca cândva și va primi și ea o picătură de iubire. Masca omului care se mulțumește cu puțin, cu resturi de ce pot oferi ceilalți, cu cioburi, pentru că oricum a hotărât că nu merită iubire întreagă. Masca omului care poate, deși, iată, mă fisuram iar și iar. Masca omului care uită de sine, pentru ca ceilalți să se simtă valoroși. Masca omului ce nu este rănit de nimic și de nimeni. Masca omului care oferă înțelegere, drag, compasiune, care își canalizează empatia și energia către cei din exterior, pentru a nu se uita la marea durere din interior. 

Acea durere spunea că sacrificiul și prezența oamenilor mari de lângă mine, intruziunea și controlul, subjugarea și presiunea de a fi mereu mai mult nu au fost pentru binele meu, pentru nevoile mele, ci pentru confortul lor. Aveam nevoie să mă simt ocrotită, văzută, auzită, înțeleasă, acceptată, prețuită. Prea des nu se întâmpla așa și primeam respingere. Prea des învățam să renunț la mine, căci e defect felul meu de a fi. 

Atunci durea prea tare să văd abandonurile și respingerile emoționale. Durea și credeam că dacă lucrez la mine, să fiu eu un om mereu bun, nu va mai durea. Nu a funcționat, căci oricât mă străduiam, cioburile mele pluteau în mine și în jurul meu, ca un puzzle aproape complet, dar căruia îi lipsește imaginea de ansamblu. Sau poate miezul. Cu fiecare respingere a lumii eu mă respingeam înmiit. Eu îi alegeam pe cei din jur ca zei, iar pe mine ca un nimic, nedemn de iubire. Eu mă pedepseam iar și iar. Eu mă fisuram, eu mă spărgeam iar și iar. Vedeam tare ușor fricile altora și pe ale mele mai puțin. Eram alcătuită din multe frici și pentru fiecare găsisem un ciob colorat. O mască. Pentru fiecare frică încercam să găsesc ceva frumos, să acopăr urâtul, fără a vedea exact ce este urâtul acela pentru mine. Poate de aceea și lumea din exteriorul acestei ochioase este atât de plină, de agitată, de fragmentată, căci ochii ei sunt aproape goi, lipsiți de sens. E și firesc, era o ochioasă lipsită de sens pentru ea însăși, care căută mereu să dea sens și sensuri vieții sale prin tot ce oferă celor de lângă ea.

Pictam această ochioasă și mă gândeam despre prietena mea: „Ce trist să nu fi tu însăți! Să tânjești după apropiere, după intimitate, după iubire, dar să ajungi să îi judeci și să îi respingi pe aceia care nu simt sau gândesc ca tine.” De fapt, nu vedeam că începusem să pictez cu prietena mea în minte, dar povestea era a mea. Eu eram cea care mă implicam în lumile oamenilor din viața mea. Eu eram cea care le oferea super-puteri și autoritate de zei supremi. Eu eram cea care alegea să îi vadă pe ei colorați și frumoși și pe mine goală, seacă. Eu mă subjugam și mă ofeream. Eu mă respingeam. Când cei de lângă mine mă respingeau ajungeam și eu să mă resping, până la anulare. Și greul muncii interioare, greul durerii era prea greu! Mai bine să port măști, așa credeam!

Poți avea și tu o ilustrație personalizată