Salut! Eu sunt ochiosul electric

Eu strălucesc

Sunt explozie și energie

Este ceva fascinant, captivant în energia omului care nu stă locului. Omul care se agită, care face, face, face mereu ceva pentru cineva. Care se dedică celorlalți pentru că trebuie, pentru că știe ce au nevoie, pentru că altfel… E ceva electric în omul care este mereu ocupat să îi salveze pe ceilalți, să salveze lumea. Ceva exploziv și interesant. Ceva eroic! Ceva de care lumea are nevoie. Dar mai e ceva dincolo de misiunea de salvator, de erou prezent mereu în viețile celor din jur. O mare durere, o mare tristețe, o marie furie când lumea refuză să îți mai aparțină, când rămâi doar tu cu tine și tocmai de salvarea ta nu mai există timp și nici scântei.

15 Ochiosul Electric

Află mai multe despre mine

Eu sunt despre ceilalți

A fost cel mai curajos dintre bărbați. A fost primul bărbat care a crezut suficient de mult în el și în cine este, încât să îmi ceară un ochios. Și apoi pe măsură ce mi-a povestit despre el am aflat că era firesc să fie așa. Rolul acela de a fi încrezător în acțiunile sale, rolul acela de a se arăta puternic fără respiro, rolul acela de a fi cel mai curajos: știa bine cum să fie așa. Exersase mult și bine, fără oprire. Știam și eu cum se simte puterea de a fi mereu alături de ceilalți, din datorie, din „trebuie”, din „așa trebuie să fie”, din vinovăție, din sacrificiu, din frica profundă că atunci când te oprești din a te oferi celorlalți, nu ți-ar fi clar ce rol ai avea în sistem. 

Tocmai aici, în această suprapunere a fost greu să îl desenez. Mărturisesc că este provocator și să scriu povestea lui. Căci am acest mecanism al sacrificiului anulării de sine pentru celălalt: „Întâi ce are nevoie cel de lângă mine”. Am bine implantat cipul care comandă să poți, să nu ai timpi morți, să fii puternic, să fii acolo pentru aceia care au mare nevoie de ajutorul tău, care mor fără tine, căci așa gândești. Așa fuge curentul electric prin tine. Mi-a fost greu să desenez acest ochios dar a fost un prilej să îmi rămân alături, să îmi trasez granițele emoționale, să mă protejez. Am luat, deci, multe pauze să decantez ce al meu de ceea ce am văzut în el. 

A fost aproape ca o regresie. Am văzut cum era să fiu copila ce a învățat să fie mereu hipervigilentă și hiper-responsabilă de salvarea celorlalți și de starea lor de bine emoțional. Au fost momente când m-am judecat pentru clipele când a prelua controlul asupra liniștii din familie părea o soluție sigură, liniștitoare. M-am criticat pentru clipele când am ales să duc toate durerile, tristețile, fricile, neputințele, furiile celorlalți, căci granițele mele erau permeabile. Apoi am fugit din desen. Vreme de aproape trei săptămâni am întrerupt și m-am întors în acest desen. Reușeam să fiu prezentă vreme de o oră-două și apoi începeau proiecțiile mele. Așa că am avut nevoie să mă opresc tocmai când nu mai era despre mine. Aveam nevoie să așez ce al meu și să pot releva ce este al lui. Eu salvasem oamenii de la durerea lor lăuntrică, eu fusesem liant și tampon emoțional. Salvarea lui era altfel și ar fi fost nedrept să o așez în culorile mele.

Pe măsură ce Ochiosul Electric îmi povestea despre viața lui știam că va fi o provocare. A fost ca un fel de a-mi vedea introiecția reperului masculin din viața mea. Or, acum când mă reconectez cu feminitatea mea e și mai bulversant pe alocuri să văd cât de mult am conținut eu putere și masculinitate și cât de puțin am fost femeie, vulnerabilă până la un punct din viața mea. Cu atât mai mult cu cât eram față în față cu un bărbat care își face munca emoțională, care se deschide, care învață să fie în contact cu el, ba chiar și cu feminitatea lui. 

Așa că aveam nevoie ca povestea lui să fie a lui. Aveam nevoie să curăț oglinda. În oglinda mea știam că devenisem hipervigilentă, puternică și responsabilă de binele celorlalți, renunțând la tot ce mă definea pe dinăuntru. Devenisem puternică și mereu prezentă pentru ceilalți căci altfel nu învățasem. Și când Ochiosul Electric îmi povestea despre parcursul lui, tare mult m-am regăsit și la fel de mult m-am pierdut în oglindă. 

În fața acestui ochios am mai parcurs o dată drumul meu terapeutic, atentă fiind la masculinul din mine, căci pentru a oglindi pe celălalt e necesar să te vezi pe tine. Și recunosc, mi-a fost greu să mă văd pe mine dincolo de cine învățasem să fiu. Ițele mă trăgeau către ceea am crezut că e realitatea mea vreme de 35 de ani: a mă respinge pe mine pentru salvarea celorlalți. A respinge feminitatea, viața chiar, pentru binele celorlalți. Drumul meu s-a bifurcat cândva și am ales să mă aleg pe mine. Dar, iată, încă există ecouri ale acelor vremuri. 

Pe măsură ce el, Ochiosul, îmi povestea viața sa, îmi erau și mai familiare trăirile lui și mecanismele lui de a face față acelor clipe. Nu de puține ori am confirmat cu el ce simțea, ce stări avea, ce gânduri sau cum privea el realitatea, în diferite etape ale vieții sale. Și asta tocmai pentru a-mi fi clar că înțeleg despre el și nu adaug de la mine. 

Am retrăit anxietatea electrică de a nu putea tolera ca ceilalți să se descurce, să se salveze, căci de efortul tău de a-l salva pe celălalt depinde viața ta, căci haosul în care celălalt se salvează trezește haosul din tine. Am retrăit și presiunea de a fi perfect, de a oferi ce este nevoie și dacă este nevoie să te oferi pe tine atunci așa trebuie să faci. Am retrăit furia copilului forțat să devină ce aveau nevoie cei mari să devină, a copilului ce renunță la nevoile și granițele lui pentru a aparține, pentru a conta, pentru a se integra în familie. Am văzut din alte unghiuri cum se clădește în cineva capacitatea de a construi iar și iar alte și alte mecanisme de apărare, de supraviețuire. Am retrăit iar ruperea aceea care te face să crezi că devenind și mai capabil și mai bun și mai, și mai, îți va fi mai ușor și viața, lumea nu îți va mai fi potrivnică, lumea nu va mai fi haos. 

E greu să conții această luptă electrică între cine ești și cine trebuie să fii. Între unde te termini tu și încep ceilalți. Și dacă nu poți fi prin tihnă, prin acceptare, atunci poți prin a încerca iar și iar alte măști: masca omului puternic, masca omului ce își respinge trăirile ca să poată fi alături de ceilalți, căci ei sunt mai importanți, masca omului ce crede că va fi respins și abandonat dacă nu salvează, masca omului ce nu se teme de nimic, ba poate chiar se expune pericolelor să își confirme că el se descurcă, că el se va ridica din abis. 

Așa că și mai mult m-a bucurat să văd în el cum electricitatea ce altădată îi alimenta pe ceilalți acum se reîntorcea către el. M-a bucurat tocmai pentru că știu cât e de greu să ieși din această prăpastie, din acest vortex amețitor. E greu să reînveți să trăiești fără să renunți la tine. Căci vezi că dincolo de imaginea pe care o aveai despre tine, de om atotputernic, se află furie, frică, neputință, nesiguranță, teamă că nu vei mai conta, teamă că ești neimportant, neapreciat, nevăzut, nevalidat, neauzit. Și apoi se așază peste tine vinovăție și rușine chiar pentru cele mai mici clipe de tihnă sau de întoarcere la tine. Și apoi, iată, există recăderile care te mint că ai putea să te pierzi iar.

 

E ceva fascinant în energia omului care salvează, care poate, care se oferă celuilalt. E ceva liniștitor, pe de o parte: acel om pare că va fi mereu puternic. Pare Zeu. Pare scutul, zidul împotriva oricărui dușman. Pare prilejul de a te așeza liniștit să dormi, căci cineva păzește cetatea. E interesant cum acest gen de om oferă celuilalt încrederea și siguranța de a fi mereu protejat de exterior. E electric să îi fii în preajmă. Sar scântei. Dar mai e ceva: e mult întuneric când strălucirea se stinge. Așa că nu pot decât să găsesc bucurie că el, Ochiosul Electric rămâne alături de el când focul e mai domol.

Poți avea și tu o ilustrație personalizată